Influența galbenă a umbrelor pe fața frunzelor
Intră în piele, sub piele Melpomene.

Abisul e-un strat colorat, distorsionat
De propria imagine din lăuntrul meu.

Am visat că nu mai aveam să ne spunem nimic
Și ne plăcea să stăm așa la soare
Ca și când nimic nu mai contează
Lumea avea răbdare cu noi în sfârșit.
Puteam să-ți ascult respirația și s-o iau în brațe
Fără să consult ceasuri și zmeii urcau
Tot mai sus pe cer. Era așa de vară
Că cireșele-și ieșeau din coajă.
Avem destul, tălpile goale, murdare de țărână
Ne clătinam ca niște cămăși albe
În bătaia vântului.
Mă luai și mă pieptănai și-n timpul ăsta
Nu ne mai spuneam nici un cuvânt
Simțeam că suntem purtați de baloane
Peste câmpii cu maci și zâmbeam. Atât făceam. Zâmbeam.
Ne uitam unul altul cum zâmbim
Și asta ne era de ajuns.

Am visat cele mai frumoase ghete în plină vară
Purtate de zei, căptușite cu bucățele de nori.

Plutirea, iubirea, repaosul, vederea tot mai clară
O aripă de albină, firișoarele de pe ea
Vântul. Fin și călduț trecându-ți prin părul negru
Ca un mânz scăpat din staul.
Proaspătul glas al privighetorilor
Și urmele de var de pe salopeta veche
A bunicului.
Noi nu suntem zgomot. Noi suntem lumină.
Lumina nu știe să țipe, ea se cufundă în buricul lumii
Ca să scoată la suprafață melcii de mai.

Am avut o carte cu o oglindă desenată pe copertă
Am dat-o cuiva, nu mai țin minte.
Scriu acum necontenit, sperând c-o voi rescrie în sfârșit.

Așa de tare iubesc vântul și hainele albe puse la uscat
Că-mi țin respirația.

O, vreau să vorbesc cu tine, dar nu prin cuvinte
Vreau să-ți spun ce e în mine, ce stă închis în mine nu-ți pot spune
Decât prin liniște.