În ziua în care ne-am despărțit lumea părea că se sfârșea și ea

Trăgeam aer în piept ca un animal prăbușit în sunetul vernal
De cuțite ascuțite care chema la iubire

Norii se lăsaseră atât de jos încât nimeni nu se mai vedea
Sirenele, trenurile nu se mai auzeau, era liniște
O liniște ispititoare ca atunci când te pierzi în pădure
Și te oprești o vreme în loc și nu știi dacă ai stat
Cinci minute, cinci zile, timpul trecea dărâmat de la sine
Aproape inexistent, și eu credeam c-am orbit, c-am surzit

Lumea după faldurile zilei se reinventa moale, subțire, lichidă
Treceam prin eprubetă odată cu ea, laolaltă cu crengi
Sticle goale, cai morți, ca după viitură, trecusem prin garduri
Prin sârme ghimpate, amestecată cu mâl, cu inimi ciuntite
Și oamenii adunau în neștire aceste foițe de aur

Și dintr-o dată un scâncet din măduva oaselor
De parcă în zori de zi dădeau muguri pe șira spinării

Era o primăvară care apare subit când vezi un copil cu sânul în gură

Sau ca atunci când ești întins pe pat și soarele perforează pereții
Din tavan cad confetti de lumină, întinzi mâna prin cerul găurit
Și niciodată nu prinzi acest cântec al ei