florile erau reci… parfumate
cineva deschisese un drum
…. mă încurajase
în gestul de-a le smulge dealului acela
abrupt peste noapte ridicându-se
mai să înăbuşe casa minusculă
a bunicilor

nu reuşise!

… cel puţin nu atunci!

erau reci… mâinile noastre, catifelate
mâini de vietăţi darnice şi rele cu ochii
de-abia mijiţi din ceaţa increatului

ştiam sigur
trebuia să culeg
nu înţelegeam propriu-zis
semnificaţia actului
du-te! – mă trimisese Bunica…
Mama moştenise îndemnul de la ai ei
ai ei de la ai lor
ai lor… în ultimă instanţă…………………………………………
de la ai noştri!

florile nu se rupeau niciodată!? nu se… nu…?!

aveam pesemne în mine
toate acele informaţii genetice
scheme cognitive… tabele complicate
iureşul hematiilor prea mult nestând în drum de
dat-ul acela în virtutea căruia
nu mă sfiam să pun piciorul
peste creştetul verdelui
nici al morţii

mai lacomă poate mai hotărâtă
decât tot şirul interminabil de generaţii
pentru care eu mă ivisem demuuult încă de la început
într-un fel contemporană cu ei… la un capăt
doar cu iubirea desluşit… asemenea unui punct
făcându-se din ce în ce mai puţin argintiu
până la întruparea cea de toate zilele

mi-am însuşit
fără măcar să mulţumesc
pantofii grena-aprins
şi băsmăluţa albă-cu-roşu
mărţişorul universal singur agăţându-se
de sufletul rătăcit al sorţii

le-am dictat alor casei
toate gesturile tandre-dureroase
apte să ridice temelia cerului casnic
în care mai devreme sau mai târziu
aveam să ne regăsim de-adevăratelea cu toţii
cu aceeaşi uitătură sălbatică-înfrumuseţată
posibil cu dramul de trufie care ne făcea inexpugnabili
cu vrejurile noastre vegetale şi seva
renăscută din fărâmiţări succesive
prelungindu-ne rostul strecurându-ne
dincolo de nimic




florile erau reci-parfumate
mâinile noastre adânc catifelate
mâini de vietăţi mărinimoase şi îndărătnice
comiteau fără de reţinere… cu tandreţe acte