strânsesem toate lucrurile de prin casă
mesele rămăseseră libere și peste ele lucea liniștea
aceea triumfătoare a duminicilor când stai singur acasă
un fel de praf în bătaia unui suflet ferit

deschisesem ferestrele să-l auzi mai bine

perdelele fluturau un aer rece, sobru
pregătit să te-ntâmpine odată cu mine
mai aranjasem o farfurie albă, întinsă
puțin ciobită, treceam cu degetul pe margine
și speram să nu vezi, mai degrabă era un câmp
al unei copilării știrbite pe care mă întindeam
și mă gândeam la tine, cum ai să vii, cum ai să intri

și toate lucrurile inutile, mărginașe
de care nu voiam să știi, zile îngălbenite
ale unui trecut ciuntit, nu le țineam la vedere
ci într-o debara pe un hol întunecat
pe unde nu cred că ai fi vrut să ajungi vreodată

pe farfurie aș fi vrut să-ți arăt
punctele cardinale ale corpului meu
prins în copertele albastre is, ni, ka, hr
la fel cum tai un măr în patru felii și dai semințele de-o parte

m-am apropiat de ușă și așteptam lipită de lemnul ei
să bați sau să suni sau să strigi sau ce ai fi știut tu mai bine
și cum ai intrat camera se lăbărța, pereții nu-i mai vedeam
era încăpătoare cât pentru o viață

m-ai chemat să privim pe fereastră
și peștii ieșiseră pe uscat