a dispărut gustul din tot,
nici măcar conturul nu mai e vizibil.
apa din pahar a prins culoare,
e murdară, gri-verzui;
mă uit la ea și nici nu mă mai mir,
de parcă ar fi cel mai normal lucru din lume.

de câțiva ani încoace oglinda nu mai vrea nimic să schimbe la mine,
aceeași privire pierdută am,
aceeași tristețe cocoșată pe umeri,
parcă dintotdeauna
sunt aceeași.

chiar și timpul se schimbă, iar eu tot nu mă mișc,
nici măcar puțin,
nici măcar o clipă.

în chiuveta din bucătărie vasele
se îngrămădesc murdare zi de zi.
le găsesc mereu acolo,
le spăl în fiecare seară, le pun la uscat,
le șterg și le așez la locul lor pe fiecare.
a doua zi tot acolo le găsesc,
tot acolo se adună.
nu pot să-mi explic
cine le tot tot aruncă în chiuvetă fiindcă
eu stau singură și
nici măcar nu mai mănânc.

fumez din toate încheieturile zi și noapte,
țigări rulate, țigări cumpărate la bucată
sau pachete întregi de țigări.

beau un singur pahar de apă
dimineața, fix după ce am deschis ochii.
îl țin pe noptiera de lângă pat
și mă gândesc la el mere înainte să adorm.
apa din pahar întotdeauna-i cumpărată,
niciodată de la chiuvetă.

așa trăiesc de câtva timp încoace,
nimic nu mai are gustul pe care obișnuia să-l aibă.
îmi iau viața în mâini și mi-o reped în cap
în fiecare seară.
nu prea dorm nopțile,
dar îmi așez blând capul pe pernă
și închid ochii când mă întind pe pat
mereu cu speranța că totuși,
poate în seara asta o să adorm.

îmi dau problemele pe răzătoare și
nu mai țin cont de timpul care a fost
ori timpul pe care-l mai am.

aștept să vină totul de la sine.