(Fie-ți aproape trifoiul raiului, bunicule!)

în aerul acela s-au risipit de mult umbreluțele din puful păpădiilor și mirosul trifoiului din livezi
bunicul își ascuțise ultima oară coasa acolo, sub streașina casei, de unde urmau să cadă lacrimile înghețate ale unui cer de adio
îmi amintesc și acum că trebăluia molcom și privea adesea în zare, țuguindu-și buzele
uneori fluiera, iar eu îngăimam cuvintele refrenului său preferat:
floarea înflorește-o dată...
cântam și alergam înaintea lui făcând cărări prin lucerna verde ca bomboanele de mentă din buzunarul veșnic plin
îmi amintesc și acum sunetul coasei și scârțâitul plâns al florii de trifoi
unde ești, bunicule, și de unde ne privești când privești?
zarea a încărunțit, iar coasa ta agățată în pironul înfipt în brama șurii așteaptă încă o înflorire

astăzi, pe toloaca întinsă și albă precum un giulgiu
plutesc amintirile unui 23 februarie îndoliat

floarea înflorește-o dată,
bunicule,
o dată...