Flaut,
viori și mandoline
își varsă-n cupa vieții
tot nectarul,
când brâu de verde
mi-a pus pe geană luna,
să pot schimba o clipă
pentru-o alta,
să pot schimba
unui copac înfiorarea,
cu-a nopții geană,
fluturată.
Primesc o zi,
o lună,
sau poate câțiva ani,
dar ce îmi ceri tu Doamne,
este mult,
mult prea nedrept!
Îmi ceri la vise să renunț
mușcând nesățios
din clipele-mi de soare.
Să dau un colț de lup
pentru cunoaștere
și două cuvinte
pentr-un gând,
un gând care scârțâie de neungere,
simplu zvâcnet
la moartea morții.
Un regat,
pentru o clipă
care-mi sărută podul palmei,
la trecerea peste Styx!
Am greșit ordinea:
o spaimă pentru supunere,
un principiu pe un crez,
un sens pe o negație apoi,
îmi încleștez lacrimile
să nu scuipe indecent,
scufundându-se-n emigrarea
nesfârșitelor mele clipe.
Culeg un înger gata copt
și-l dau la schimb
pe eul meu,
fără să știu
dacă este substanța din care
încă mai respir,
sau este doar un petec de cer,
pierdut în durerea necruțătoare
a cărnii muribunde!
Durerea-mi bătrână
o răscumpăr cu-n surâs,
plăpând ca un fluture de mai,
copil al fumului și-al ceții,
țopăind sub clarul de lună.
Aleargă vântul,
stravechi pelerin
prin Munții Stâncoși își caută duhul,
la schimb să-l dea,
pe-o mare de sălcii
și-o licoare de aur,
când totu-i salubru.
Cu-n ciot de braț,
marea-ți zvârle cochilii
în nisipuri virgine să-ți scalzi,
trocul de azi ori de mâine!
LA NAIBA VIAȚĂ CU TINE
și tot trocul tău!
Cu dinții pumnale te sfâșii,
disperată secreție a unui univers
pe care nu vreau să-l recunosc,
pe care l-aș schimba
doar pe-o sămânță
negerminată încă!