diminețile aveau miros de coajă de lămâie,
cum este la bunica acasă când ești mic,
și Dumnezeu mă întreba cum cresc florile din pământ,
ce litere sunt în cărți și cum aș putea să mă cațăr în cireș
mi-era rușine, nu știam niciun răspuns,
nu îndrăzneam să întreb pe nimeni, era clar că nu trebuia
să îmi sufle nimeni răspunsul
dar literele nu le puteam ghici, mi-era frică să nu cad din pom
și tot așa orice întrebare o așezam la spate,
cuminte ca o școlăriță în banca întâi

am crescut mai mulți ani, întrebările erau mai simple,
dar nu știu dacă mă înălțam mai mult iarna sau vara,
eu cred că iarna fiindcă atunci citeam mai mult,
și literă cu literă ningeau troiene de răspunsuri,
și eu, omul de zăpadă, creșteam,
vedeam stelele, vedeam norii, numai luna fugea de mine
ascunsă ca un ou de pasăre sihastră într-un codru întunecat,
până când m-am văzut într-o zi în oglindă cu sânii mici
și ochii mai strălucitori, ca stelele peste gheață, și luna a ieșit
ca un ou de alabastru în care se mișcă un pui,
peste omătul proaspăt și neumblat ca o minune,
era tare cald și moale lângă sobă, de parcă și pereții erau moi
precum lâna de miel din palma aspră a țăranilor

Dumnezeu nu m-a mai întrebat nimic,
și am îmbătrânit într-o zi, știind că am răspuns
la tot ce el a cerut de la mine și că tot singură eram,
și că, deși aș fi putut, nu am pus niciodată vreo întrebare, nu eu,
fiindcă mereu am aflat tot ce aveam nevoie, cu mâinile la spate,
cu minte de școlăriță și acum, ascultată de profesori

acum pot spune că luna putea fi roz, că toți caii puteau fi verzi,
că putea să miroasă a izmă fragedă în ianuarie,
să cânte Mozart serenade pentru flaut sub nucul din curtea mea,
să fie totul altfel și noi să ne obișnuim cu altă lume,
ascunsă în altă găoace, fiindcă
toți oamenii au acest defect de gândire – ei cred că viața
putea fi altfel, dacă s-ar fi rotit stelele altfel, sau altceva altcumva,
dar poate că a fost altfel și eu nu știu