Stăm închiși în cuști de bestii
și-am uitat ochii nevestii,
râsul țâncilor la cină,
mâna mamei, de lumină.
Am uitat că-ntr-o poveste
chipuri dragi, priviri celeste.
Nu mai știm pe ce tărâm e
cântecul făcut fărâme ;
prin ce țări subpământene
joacă zâmbete pe gene ;
nici prin ce străvechi unghere
zace-un ciob de mângâiere . . .
Rar primim din lumi uitate
cărți poștale cenzurate.
Un suspin pe-o vorbă scrisă
cu aromă de caisă ;
un sărut pe-o biată frază –
strop străfulgerat de-o rază ;
câte-o slovă care spune,
în genunchi, o rugăciune ;
rânduri mici pe unde suie
tot ce-a fost și tot ce nu e,
tot ce-nvie-ntr-o secundă
țărmul care se scufundă.
țara din văzduh se frânge
sub un lacăt greu de sânge . . .
si-apoi iar se-nvârte-o cheie
peste sfintele crâmpeie.
și cu-n rânjet, gardienii
ne despoaie de vedenii,
ne confiscă de sub haină
vis și inimă și taină
și ne-nchid în cuști de bestii
să uităm ochii nevestii,
râsul țâncilor la cină,
mâna mamei de lumină.