Poeții în fapt nu se-arată, ei nici măcar nu se văd
Sunt acoperiți de ei înșiși, de acest strat negru, de smoală
Cu care se lipesc de alți oameni, și tot așa
La rândul lor oamenii își lipesc fisurile între ei
Cu aceeași tristețe caldă, domoală
Pe care o vezi uneori deasupra caselor
Ca un șoim în căutare de pradă
Și te întrebi, oare de ce în ziua mare
Se închid toate ferestrele, gândurile
Cad din cerul gurii forjat, înțepenit
De fiecare dată se întâmplă la fel
Deși știi lecția foarte bine, tot cazi
Și tot cazi în mintea ta ca-ntr-o țesătură
Făcută din propriile vene
Care te-aruncă în sus, în jos ca pe un acrobat
La ultimul număr de circ

Și cu toate astea nu ar trebui să vorbesc despre poeți
Dar ei totuși există, în carne și oase, la fel ca efemeridele
Stau cu anii în mâl până într-o zi când nu mai pot vorbi
Maxilarul le e blocat de propria frumusețe
Viața le oferă apoi doar câteva ore să iubească
Câteva ore și atât, în rest poeții sunt oameni în carne și oase
Toată ziua nu fac decât să se ascundă de urâțenia lor
Sub pielea marilor orașe

Și eu am fost îndrăgostită de un poet...
După ce pleca obișnuiam să-i port cămașa prin casă
Mergeam desculță, poate ca vecinii să nu-mi audă pașii
Care trosneau a corp uscat, bolnav, și nu-mi plăcea
Să creadă că deja-l locuiam de sus până jos
În cămașa lui eram ca-ntr-un fel de penitenciar
Și-abia acum îmi dau seama, el știa de la bun început
Și lăsa cursa asta deschisă la nasturi să intru de bună voie
Ca-ntr-un cuib alb, imaculat, fără greșeli
Toată ziua nu-mi era foame, nu-mi era sete, tot ce voiam
Era să-l văd pe fereastră venind cu pâinea sub braț
Cămașa-mi pătrunsese adânc până-n oase, ningea ușor
De câte ori îl îmbrățișam ne făceam de omăt
Și-acum iată-ne aici în toată splendoarea
Topiți, împroșcați pe foi
Iar rândurile astea nu sunt decât
Niște vreascuri, lemne, bușteni
Din care încerc să fac un stăvilar să-l pot opri
Să-l pot opri și atât