Orbit de strălucirea ei de tiară,
zeiță albă, pudică și nudă,
pândeam prin stuf, cu geana grea și udă,
superba goliciune statuară.

Era trufașa mea minune crudă
ce-o așteptam din trestii să răsară,
și-acum creștea din ape-ntâia oară,
arzându-mi ochii-nlăcrimați de trudă.

Biet Acteon al sfâșiatei drame,
schimbat în cerb din pânda mea stupidă...
Dulăii-au fost, în strașnica lor foame,

stârniți de zâna mea să mă ucidă, –
voi, îndoieli zăvozi zbârliți în coame,
tu, crâncenă vedenie splendidă...