Poate de mult, în rămuroase leaturi,
ai fost o coastă de jivină sau stejar,
șoldul lui Strâmbă-Lemne prins în straturi,
arcul de os al lunii la pătrar.

Pui de balaur înlemnit în vrajă,
spadă de prinț pe care un blestem
de zână a-ndoit-o, rece-n coajă
și-a stins-o-n teaca somnului de lemn.

O țandără de curcubeu subțire,
tăiat cu meșteșug de-un sfânt dulgher,
sau oiște cocârjată prin safire
din Carul-Mare frânt departe-n cer.

Azi, os din pieptul gârniței străbune,
spinarea ta umflată de mistreț,
șira de lemn, domestică, și-o pune
pe umăr, ars cu cer, de precupeț.

Ți-a șuierat olteanul doar odată
și te-a-mblânzit, sălbatecă năpârcă.
Domol, pe-un coș, te culci încovoiată
și la un semn îi sari supusă-n cârcă.

Dar spre azur cocoașa ta se-nchină
și cele două guri șerpești se-ndoaie
și, lung, sărută rodul de văpaie
din coșurile mari cât luna plină...

Te-aud cum duci pe uliți anotimpuri,
sângele toamnei, mierla lui Florar.
Și parcă vii din nuferi și arginturi
și cari, din anii mei, mărgăritar.

Din viața mea te-ncarci cu coșuri pline,
te umpli, greu, cu agrișe și soare,
și printre piersici și gutui mă duci pe mine,
inima mea mi-o strigi pe ulicioare...

Ca șoldul alb al unei lungi lăute
treci, fremătând, pe strada somnoroasă:

Hai, ani de rouă – pere pergamute,
hai, suflete – amară tămâioasă!