Când prin fântâni alunecă inele
și orice vis își crapă o păstaie,
se tolănesc izvoare și pâraie
cu fața-n sus și ochii către stele.

Și se visează rece vâlvătaie
curgând cu Drumul-Robilor și ele,
prundișul veșniciilor să-l spele
și sălciile cerului să-ndoaie.

Iar sus, în constelata lui tăcere,
clipește Drumul-Robilor din gene,
visând că se sfărâmă-n giuvaiere.

Și curge ca un fluviu alb, alene,
jos, pe sub crengi cu frunzele de fiere
și printre stânci cu lacrimi pământene.