Un scrâșnet
produs de un țurțure
căzut în dizgrație
îmi trezește nesomnul.
Durerea fecioarei
expulzându-L din pântec
pe EL,
în cea mai nemiloasă lumină,
împăcare
dintre cer și pământ
spre iertarea păcatelor,
îmi aduce
rădăcinile în nori.
Am dreptul la zbor
chiar dacă,
îndoiala persistă uneori.
Albul soarelui
îmi străpunge retina
suspendându-mă nemilos
sub pleoapă.
Ochiul meu
despică pârtie prin haos,
călăuzindu-mă spre tine.
Mă las îngropată
în răsăritul luminii
și-n tăcerea
pe care
doar vântul o anină
uneori.
Am coborât pe pământ,
doar pentru a râde
de neputința
de a-mi stinge flacăra
care mă topește
flămândă!
Definiția luminii
mă înspăimântă,
când literele mele
se aruncă-n istorie
urlându-și neputința.