Era o casă albă
Tu, inimă, ții minte?
Sub cearcănul de seară al lămpii, după cină, visul vâslea cuminte
prin lânceda țigară.

În verzile ovale de fum pluteau ostroave
sub leneșe lăute
Madagascar,
Sumatra, dulci navigări suave
din jilțul grav țesute.

Alăturea, obrazul de
Precista sfioasă:
femeia ta blajină cosea și mâna-i sfântă cânta peste mătasă,
mai lin ca o lumină

Plecată pe tăbliță, cu-abecedaru-n față,
cu geană tremurată, fetița ta - un bulgar de cer și dimineață -
scria îngândurată.

Lung o priveai cum scrie sub alba crizantema
a lămpii ca de ceară și te vedeai, deodată, copil scriind o „tema"
sub lampă într-o seară

Lung o priveai
Și, uite, urcă din fundul vieții
aromă de caise
Din cărți uitate-n rafturi ieșeau, pe rând, poeții
să risipească vise.

Se scutură un cântec din nevăzute strune pe mâini, pe ochi, pe pleoape.
Era că o mireasma și că o rugăciune cu unduiri de ape.


Bătea în geamuri marea sfințenie a lumii
Cosea femeia brună, scria, oftând, fetița și ațipeau lăstunii
sub streașină, în lună

Era o casă albă
Tu, inimă, ții minte?
Să calci ușor și lină, să nu clintești nimica din umbrele ei sfinte;
țigara după cină,
femeia care coase, fetița care scrie
și sus, în raft poeții
reci, inimă, ca luna și ca o melodie

târzie, a tristeții.
Și nu clinti nimica din umbrele amare
Doar să te pleci curată și să săruți lumina poemului pe care
l-ai scris și tu, odată