Ea nu te mai așteaptă demult, răpită în sine
de o dragoste mare,
ca o biserică goală, în care lumina se subțiază,
prinsă în cârlige de aer,
ca o carte care se citește pe sine, ca un sărut sărutându-se,
ca o mână pe sine ținându-se strâns.

Tu mai faci câțiva pași, cum făcea Zenon, eleatul,
zăpăcit de acest adevăr uriaș: fericit nu-i cel care aleargă,
ci acela pierdut dinainte de alergare,
acela care se știe fără de mâini și picioare.

Nu-i nimic de făcut, e toamnă.
Și toamna, nimic altceva decât o nouă și dulce femeie,
îngrijorată puțin de-a sa frumusețe,
ca o biserică goală, în care lumina se subțiază,
ca o carte care se citește pe sine, ca un sărut sărutându-se,
ca o mână pe sine ținându-se strâns.