acolo mergea el cel mai des –
unde pietrele de pe inimă
se-amestecau prea ușor cu pietrele muntelui.
de-aceea, ori inima-i rătăcea prin locuri sălbatice,
ori muntele se lupta să-i iasă din piept.
totuși, acest prieten nu uita niciodată
să-și rostească viața
ca și cum ar fi scris scrisori lui Dumnezeu.
e-adevărat, uneori agăța totul
de-un semn de-ntrebare,
alteori se-ntreba de mai poate spune Da
cel ce de mii de ori a spus Nu.
e-adevărat, deseori ne trântea în față
icoana unui hoinar,
însă de tot atâtea ori și-a risipit
singura inimă în dureroase și calde
veniri și plecări.