Drumul acesta mă poartă-n spinare,
sub soare lasciv șerpuiește
pănă undeva, departe,
acolo unde atinge cerul
ca o vie ispită pierdută ochilor
în cețuri fine de mister albastru.

O umbră rănită asupra-i plutește,
peste țărâna măcinată sub tălpile timpului.
Ce vultur își poartă, oare, dansul rotund
ca pe un ritual păgân al durerii?
O inima! E inima mea deasupra norilor, uscată,
ploaia n-o atinge-n veci, nici umbra!

Sărmanul talisman de aur,
l-am topit în focurile cele mari,
din nopțile lungi fără de somn,
când nu întelegeam că te-am pierdut...
Acea prăpastie a vieții mele
pe care a săpat-o trecerea ta erozivă...

L-am uitat apoi în forme necunoscute
și a cristalizat într-un buzdugan.
De atunci îmi străjuiește calea, de undeva de sus,
ca o stea a Nordului
și vestește sosirea mea,
lovind năpraznic în toate porțile lumii.