Plânge cerul când mă vede
Căci salvare n-am cum să-i aduc
Luna stă și ea de veghe
I-aș zâmbi, dar nu apuc

Mintea oarbă se tot întrece
Și nu ajunge nicăieri
Sufletu vrea să mi-l sece
Să mă scalde-n văpăieri,

Zbier în noapte, chin se naște
Mult e pân' la răsărit
Eul strivit a recunoaște,
Parcă simt un tresărit

E inima în colț uitată
Trimite o undă-n infinit
Rupe ea doar o bucată
Din scoarța sufletului ruginit

Cad iertări uscate-ncet
Cad trecuturi, suferințe...
Aud în beznă un cald bocet
De șterse, pale voințe

Nesigur urcă, tremurând
Acum în miez de existență
Și parcă mintea tulburând
Scot eul din a ei latență,

De plumb se scutură și zboară
Apoi din lumină se hrănește
Soarele pe scări coboară
Poduri de iubiri unește

Ceruri se îmbină iară
Lacrimile acum sunt șterse
Veseli ca de odinioară
Viață nouă acum se țese.