Noaptea se furișează prin ferestre,
gândurile îmi clipocesc prin memorie,
sunt un om interzis în singurătate
cu privirea în tavanul spânzurat de cer.
Am prea puține șanse de reușită,
să trec peste apele care străjuiesc întunericul
dintr-o parte din care nu se vede nimic

Cu o senzație de mister căutat
nu mă pot prevala de nicio axiomă
care să mă lase liber în demersurile mele,
la un moment de cumpănă mă întreb,
pentru ce
și pentru cine
mă lupt să cred în izbândă?

Îți promit ceva ce te interesează
pentru că nu mă las izgonit
de sub pietrele lumii închisă în carapacea
unde totul se vede albastru,
fără contur.