în lipsa ta m-aş face duh
şi m-aş oferi vânturilor
şi apoi, cǎlǎrindu-le,
aş rǎtǎci pustiu prin vârf de munte şi deşert şi peste ape...
şi aş urla durerea mea neînţeleasǎ
nici de mintea mea anecoicǎ,
nici de inima mea uscatǎ.

în lipsa ta m-aş evapora în norii cerului,
de unde, apoi, sub greutatea dorului,
aş inunda pǎmântul într-un nou potop
de ape otrǎvite şi acide;
şi n-ar scǎpa fiinţǎ de mânia durerii mele!
m-aş scurge apoi în hǎul uitǎrii, în adâncuri,
acolo unde zace toatǎ tristeţea lumii.

în lipsa ta m-aş împrǎştia
în întunericul rece dintre stele
pânǎ nu va mai rǎmâne strop
din ceea ce am fost…
cǎci tu eşti verticala mea între cer şi pǎmânt
şi centrul meu!
şi fǎrǎ tine m-aş disipa spre marginile uitǎrii.