nu știi cum
apele izvorâte din ceasornice
șterg lucirile promisiunilor
în dragoste

nisipul din cuvinte se scurge
falange acuzator țâșnesc din poze
tineri mai eram deși
bătrâni n-am ajuns niciodată

vii tu, textierule, și pretinzi
că ar ajunge să arunc în sobă
ceasornice, fotografii, nălucile
scufundat în lacrimă ca-ntr-un ocean?

vii tu, ispita uitării, să mă-nveți
arta trădării și ascuțitul bisturielor
să fie blânde și rapide când
extirpează ultimul alter ego?

nu știi
iubirea nu se vede pe sine
cum nici tu nu ai putea singur
să te săruți pe gură