Iubita mea dulce și aprigă,
nu căuta dragostea, pentru că ea este dulce și aprigă,
este ca un tăiș pentru inima ta dulce și aprigă,
mai bine
curgă apă multă pe părul tău lung și pe umeri, să dea ciutura pe dinafară
când te speli cu apă rece pe tot trupul
pe boiul tău alb și viu cum este cetera frumoasă și lăcuită când doinește
uită-ți lacrimile
și lasă ploaia și apa fântânii să te spele toată.
Prea multă durere în lume,
și prea multe neputințe,
prea mult dor
fals
pentru părul tău dulce și aprig, pe care îl iubesc mult când cade pe umeri,
când se lovește de pământ
sau cel puțin așa te văd
plânsă
și
udă
nu te voi uita niciodată
și-apoi... multe cuvinte de pășit cu ele mai departe, uitându-te,
multe cărți argintate care să se găsească în răcori de argint
sunt rugăciunile
cu care te-am prins prin tindă, îngenunchiată,
prostitu-m-au viața și semnele,
nu trebuia să te las,
dar te las, pentru că ești dulce și aprigă,
cât te iubesc eu,
nici nu contează,
nici nu se-adună,
Pesemne dragostea este o pasăre care nu știe să umble și se împiedică,
și nu va mai afla niciodată cum e să meargă,
cu aripile amândouă, întregi, pe spinare.


Vinde-mi mie privirea ta verde și dulce, să mă ung cu lemn de pădure pe coaste
apoi să dorm, în leagănul moale și verde, și-n coaste, mulți, mulți, ani,
până când trezită vei fi de apa izvorului, din pădure, gâlgâind și beată de fericire,
nemaiștiind de iubire și de trup de femeie,
care voi fi eu
beat de fericire
izvorul
izvorâtu de lacrimă,
trupul meu fericit, hodorogit, hohotind, că murit-am fecior mare.