M-am deocheat într-o staţie de metrou
din cauza unei frumoase ce mă privea insistent
şi neatent am pierdut şi trenul,
am mers apoi la două gemene cunoscute
pentru descântecul de rigoare.

Gândurile mă transpun în alte tăceri
lăsate în oglinzile timpului năvalnic
unde numai frunza plopului se clinteşte
în vreme ce plutesc peste umbrele zânelor.

Las răsuflarea să mă trădeze vinovată
de nu mai pot adormi singur
fără cea venită din lacrima nopţii
să-mi lase dimineţile cu fruct născător.

Nu pot ajunge-n trupul magic
cu darul ce mi se fură fără să ştiu
şi cheile închid suferinţa în sipet
până se vindecă durerea din ochi.