din volumul, în pregătire ”Suspinele cele mai vechi, pe care le-am auzit”


1.

Nu-i timp să zac, căci moartea, după mine,
Să-mi iau un cal, să plec, de-aici, oleacă...
Din prispa fetei, tare mi-e zurlie:
Ia apă, c-un picior desculț în spine,
Să i le ung, pe pajiște să zacă,
Când o dezmierd și-i spun a mea să fie;
Pământul, da, e plin, cum se cuvine,
Și de ștergare,
Și o să beau din apa ei săracă;

De stăruiesc, ca să despoi frunzarul,
În pieptul vechi, să-ți vâru` ani de lapte!
Să-l țin pe tata, să-l îmbăt în floare,
Petalele-aprinse, ca și jarul,
Culege-oi macul vremilor răscoapte...
La bătrânețe leac, să fie, oare?
A-bătrânit tătuța, ăst ”amarul”!
Sculptez trudirea fiului, în fapte,
Spre floarea, dintr-un lan de vindecare!
Eu țiu la tata, viața să mi-l ție!

2.
Așteaptă tata, să-i redea sfiala,
De tânăr verde, și de-a prinde-n nadă,
Te mângâi iarăși, draga mea beteagă
Mi-aduc aminte, parcă Shakuntala:
Pierdut era inelul de zăpadă,
Un voal care-o-acoperea, întreagă,
Stiloul meu e bont, și din cerneala
Care s-a scurs, n-a mai rămas vreo roadă
Să-mi spuie, ești rănită, ești întreagă...

Ori cum se spală vârsta de zăpadă?
Ori dorul, frica?
Faptul că te las?
Cum să-i redau la tata, astăzi, anii?



3.
Iubite tată, ceri, spre tinerețe?
Să nu se mai oprească, când e vreme?
O să purced să caut floarea-vie
Și plec, dar o să-i dau fetei binețe,
Un sân ca o frăguță, flori și geme,
În părul ei tomnatic, mă îmbie...
Eu doar oleacă merg înspre fânețe
E mândra, mă cufund în crizanteme,
Să îi găsesc din pielea-i aurie;
Eu doar oleacă mărg spre frumusețe
O suliță de rai a prins să cheme,
S-o țiu de dragă, ca să-mi placă mie.
Ileana, lângă locul cu măsuță
Să-i deapăn vis cu păsări ce păstrează
Într-a`-lor aripi lumea-întredeschisă
Iar peste ziua ei măruntă, de fătuță
Trecea un înger dalb ce-i pus de pază
Însă acum dorința se-împlinisă
Pe plai miroase-a fân și a frăguțe
Sau, între piersici, cine să-i mai vază...
”Treb`ie să plec...”, pe sânul ei, îi zise.
”Mi-e teamă, crizantemele lui Truță
Nu-s semn de pribegit, ci-s ochi să cază.”
Pe sânul ei, bărbatul înflorise...

Și peste părul ei de țărăncuță
Trecea un înger mic ce-i pus de pază
Încă de când femeia se-împlinise.

4.
Învins-am timpul, trece-ocol de stele,
Un șarpe-i vremea, poți să o prefaci
În unduiri, și ți-o păzește luna
O altă vreme, dacă vrei cu miele,
Poveri să porți, războaiele de traci...
Ce îți e dat, greoaie săptămâna,
De ghionoaie, ori de duhuri rele,
și, peste toate, Floarea dintre maci
dacă-o culegi, poți cere Fetei mâna
și n-o să mori vreodată, tinerele...
te costă totul, plata să o faci!
Așa (și la sfârșit), s-alege grâna,
dar cum e soarta, apele ei grele...

(...)


Și timpu` l-am învins, cu buzduganul,
Dar vremea n-am putut-o îmbrânci
Aceeași vreme, luna ți-o îndeamnă
Ce curios e, Doamne, timpul, anul
Ca pâinea ce-o-împărțim, prin brutării...
Pe mâini țin floarea, pân` la rege,-n toamnă
Ce dor de maci, și ce ciudat aleanul,
De vârsta, nu mai poate răsări...
Doar floarea de la mac așa înseamnă

5.
Că vârsta tatei se va dezgoli ca pomul
Din care n-are voie să mai muște nimeni
Acasă am o fată și mi-e dragă
Pe-o apă o să-i cresc culcuș, ca omul,
Care pe mare ține-o barcă,-asemeni,
Să stau, de viu, în carnea ei întreagă
Să o iubesc, iubește-mă ca-n domul
Copacului, pe care-ai vrea să-l semeni
Să zac, de viu, în carnea ta întreagă.
Și să mai uit de ghionoaia, gnomul,
Pădurea cea cu flori, giganții gemeni,
Sărarul, omul-pește și-o zănoagă...

Pe care le-am văzut...

(...)

6.
Livada unde-aflat-am, parcă, Pomul
Și Floarea nemuririi, s-o-asemeni
Celei mai sfinte taine, ce se leagă...
Cum trec și toamne, veri și iarna-i dusă...
Pe drumuri, vremea e, demult, apusă...

Spălat, în ploaie, cine-i mai duioasă?
E mândra mea, dar cine e femeia?
Doar am zărit-o, m-am zbătut cu firea,
Păianjen pentru scumpa mea de-acasă
Îmi simt obrajii supți, lagrima méa,
Între nebunii ochi îmi țiu pornirea
Cum stă-între maci, e dulce și frumoasă,
Și goală de își ține corpul cheia
Piciorul..., pe sub maci, e primenirea
Pe ea, mai curg petale, nu mă lasă...
O cheamă somnul și ar vrea scânteia
Și scalda-n brațe și în adormirea
Pătucului de maci...
Spălați-o cu petale, -îmbrăcăminte
Pentru aceea care, tânără, se minte!

Să o ating, să nu pot merge, încă,
Să-i spun, că trupul meu e, pururi, stâncă?
De visuri de zăpadă curioasă...
Ia să culeg eu macul dintre sâni!

(...)

7.
Mireasmă de gutui și plăcintuță
Apoi stârnirea nunții babei Dochii
O prea măruntă fată, în decembre,
Catrința ei, și cal la săniuță,
Un cer de neauă, vreau doar glasul popii
Îngheț și-s mort pe ăste sorți imberbe
Ileana!
... Cum curge bătrânețea peste mine...
S-o port departe, dulce potecuță,
Când, pe muiere, maci cădeau, de rochii,
Acoperind-o toate peste membre;
E frig și doare, parcă,-n cămăruță,
Mă caută Ileana, iar, cu ochii...
Sau poate-i iarnă, poate e septembre...
Și niciun timp nu-i rază!, iar, albuță...
Dară ce văd, cum pasul meu se țeasă,
Pe dânsa, - dumicat de flori, Ileana!
Cu ie albă, prospețimi din floare,
Îmi simt tot boiul greu, teșit la oasă,
Îmi strâng, cu chinul, pleoapele și geana
Să dorm... ca mierea-n plosca de-adăpare,
Simt pielea de pe carne, nu mă lasă,
Și mă gândesc la Coturbaș, vădana
Și mă gândesc la osul care-mi moare;
În viață, duci iar macul, dar te-apasă
Și-îmbătrânești și ți se zbate geana;
Ajungi acasă mort-bătrân, cu dare;

Iubeam o dulce fată
Ca un fulg.
Nu cer iluzii, vreau doar glasul popii
Să ne unească-odată Dumnezeu!
Și bătrânețea scoasă de pe mine,
nu-i vina!

Măceșii se deschid ca și o carte,
Și nemurirea poți, în tini,-să semeni
Ea, bătrânețea, de prin maci, dezleagă...
Să o duc tatei, viața presupusă...

Și el o vrea.

(...)

8.
De înserarea frunzelor complică,
Mai frig să fie-n carne, să ți-o port;
La tini pe coapsă, haina mea de mire,
În vișini să te țin, să-ți fie frică,
Să te spoiesc, cu gura mea, în cort
În carnea mea, să-ți dau acoperire
Să nu încapă rău în nicio `spică
Din vina sorții-împiedicată-n sort
Tu poartă coșul, spală,-n râuri, lumea,
Să dorm, Ileana, nu voiesc nimică;
Sub frunză te sărut, în tine hram;
Să îi dau macul tatei, nemurire
Optusprezece daruri pentru frică
Că nimeni n-o să-l afle-n moarte, neam,
Nemuritor, dar nu se cade-n fire
Să dorm, Lenuță, pare-mi-se-mi pică
o pară mult prea grea, la ea în ram...
ce simplă e a morții fericire...
ce? plâng-oare perele, de cad pe jos?
Iubește-mă
Ileana,
prea frumos!

Odată am visat de-o Dumnezeie,
Și nu muream, decât să o cunosc;
Trăia cu macii grei, atât de tristă...
Trebia ca tatei zvonul să i-l ieie!
Și părul ei mai mirosea a mosc...
Mi-a dat la despărțire o batistă...
Tu iartă, Ilenuța, de femeie
Că oasele, în tine,-mi recunosc
Îmi spun porumbii, prinși de o batistă,
Tu iartă, Leana mea, în veșnic dor
Și să dormim pe aripile lor.

(...)

9.
Păstrează-mi mie, tată, Nunta Mare
Că o să mor, îmbătrânit, de-aseară,
Și câinii latră, floarea simte bai
Și mai ales în zi de sărbătoare
S-o uzi
S-o legeni...
Dar tată, iartă-mi scoabe de picioare
Din mine bătrânețea, văd, răsară
Îți înflorește-n inimă, sub strai
Iubite tată, ține floarea rară!
... Și plâng și-acum, în visul alb, cuiva.
Nu plânge, scumpa lumii, o furtună
De maci ai somnului m-au tras în hău
Că te-am iubit, trădat-am, ca barbarii
Chiar macii verii, roșii-ieri, să spună,
De despuiat-am floarea, tăntălău
Dară te-am vrut să-mi vii cu lăutarii!
Tu spune-i, tată, că în ceruri tună,
Se spală iadul cu săpun de său
Zăpada iasă-n drum, cu cărturarii!

Pe fața-i udă, eu așez cunună,
Pe plânsul ei așez un strai de tei,
Găsit-am pâini din coșul cel mai tare,
Așa era domnița mea nebună...
Un drum de rană, de la papucei
Să spuie stelele, acum, cântare,
S-o dezvelească-n stele și în lună,
Iar eu să trec, plângând, din lumea ei;

10.
Așa eram eu - tânăr,
cu izvoare
de cai de aur și povești de-argint...
Ei m-au făcut fecior de înfrânare
Sub mine, numai tină, apă mare,
Și-o nuntă șade-n țarcul plin de miei.