Sătul că-n meditații nu află vrun răspuns
Și cele neștiute rămân de nepătruns,
Kazuo pe maestrul Sengai îl luă la rost:

„Cât mai durează drumul strădaniei anost?
Când voi afla în fine temei și dezlegare?
E zenul o cascadă cu ape circulare,
Un râu care se-ntoarce la vechiul său izvor
Și propria sa apă și-o bea amețitor.
De ce își mai rotește oglinzile-n zadar,
Râu fără de vărsare și fără estuar?“

Maestrul însă-i spuse: „Lasă-l să curgă-așa,
Făgașul numai astfel și-l poate învăța.“

Trei zile mai încolo, Kazuo supărat
Pe hâtrul său maestru îl luă la depănat:

„De ce nu-mi spui din prima Secretul, dacă-l știi?
Cireșilor din templu le torni izvoare vii,
Bonsaii se desfată când zilnic se deschide
Sub mâna-ți paravanul spre zările limpide.
Numai pe mine-n beznă mă lași mereu să cresc
Și-n negura simțirii scânteia s-o găsesc. “

Bătrânul însă-i spuse cu ochi blânzi și senini:
„Nu poți planta puietul, de-i fără rădăcini.“

Trecură după asta trei zile foarte grele,
Kazuo nu dormise în niciuna din ele,

Maestrului îi spuse: „Ci gata, mi-e de-ajuns,
Sunt încolțit de taine ce par de nerăspuns,
Ca într-un joc de go, după o luptă-ntreagă,
O piesă ce nu-i albă, dar parcă nu-i nici neagră.
Cum să-mi găsesc pătratul, când toate-s ocupate
De două mâini dușmane ce veșnic se vor bate?“

Bătrânul îi răspunse, din sera pentru fluturi:
„De tabla este plină, e bine să o scuturi.“

Și mai trecu pe urmă aproape-o săptămână,
Kazuo cu mânie luă sabia în mână
Pierzându-și într-o clipă întreaga lui răbdare.
Îl prinse pe maestru de gât, vorbindu-i tare:

„Arată-mi care-i Calea, bătrâne derbedeu!“
Îi spuse: „Totdeauna a fost sub nasul tău.“