Devorat de înfocarea unor negre năzuinți,
Prințul Narcis se-nchisese în palatul cu oglinzi,
Unde chipul îi răsare surâzând de mii de ori
Din firide și chenare, într-o mare de culori
Ce glosează-n monologuri de iluzii infinite
Prin culoarele-nnodate, pe fațete poleite,
Pe cadrane luminoase, încrustate-n arhitrave,
Pe boltirile convexe, pe boltirile concave,
În caleidoscoape care își desfac precum o floare
Din nuclee de-ntuneric simetrii amețitoare,
Sau în marile saloane, sferice, poligonale,
Proiectate să sporească spuza chipurilor sale.

Și când intră-n orice sală, ea la viață se trezește,
Frumusețea-n ape limpezi i-o descântă, i-o răpește,
Pasul i-l înregistrează ca un ac de metronom,
Chiar și sticla parcă bate cu o inimă de om.

Dar în ciuda cestor lucruri, el era nefericit,
Voluptatea devenindu-i un calvar nemărginit,
Iar iubirea pentru sine o cumplită-nsingurare,
O obsesie morbidă, căci în nopți de frământare
Se visa numai pe sine, adormit la fel în pat,
Ca și cum într-o oglindă visul s-ar fi transformat,
Dar deși-i era ca geamăn cel pe care îl vedea,
Îl simțea străin de sine, ba mai mult, i se părea
Că ciudata lui dublură îl visa de fapt pe el,
Laolaltă cu palatul din câmpia de-asfodel.

„Sunt eu visul sau el este? Cine pe cine visează?”
Se trezea din somnu-i Narcis cercetându-se cu groază.

„Or poate că două vise, fără sens, inconsistente
Ne-am creat unul pe altul și ne suntem dependente…“