Îmi pare că nu sunt temple și nici ziduri, pe unde trec eu...
și nici bariere... un drum de păsări...
atât de tristă-mi părea viața...
că e o câmpie făcută din dragoste și din cămășile tale, cărora mă închin eu,
e și ăsta un fel de a demistifica viața...
așez zânele pe portative,
și le numesc chopin...
apoi
cuvintele nu le mai spun.
nu le mai pun.
nu mă mai gândesc la nici măcar unul.
le țin, în taină, în buzunarele poate prea sparte.
e numai în vrăjitorie și în ghiocurile mărilor viața aceasta,
din ea nu se mai iscă viitor.
și
alerg
prin viață, suflecându-mi hainele, poalele, să mi le fure păsările, veacurile, vrăjitoarele din anonimat,
poștărițele împing încă scrisori către Dumnezeu, unde ești, Doamne, unde ne sunt rugăciunile,
spun ele, împingând la scrisori.
e totul uscat,
pentru că, de ani, nu a mai plouat pe aici...
să răsară odată, să răsai, să apari de pe drumul tău vecin, nebătut,
țipetele Africii să se audă până la toți zeii ploii, și mai departe, încă,
îmi pare, uneori, că dumnezeu e vecin cu câteva stele, restul sunt păsări;


Pesemne divinitatea înseamnă nu îngeri, ci păsări,
și multe aripi de umplut pământurile cu viață,
jos,
unde miroase a pământ,

și a apă gâlgâitoare;


Pesemne e prea târziu pentru globuri,
dar nu prea devreme pentru Crăciun,

așa sunt copiii, așa e Dumnezeu, se naște dacă lumea Îl cheamă