Îmi scrii, cerul s-a întunecat iar cocorii nu mai zboară, se îneacă asfințitul în gurile văzduhului, te văd grăbită să treci cu spatele prin viață. nu ești prezentă orei?

Sunt eu pentru tine un câine de pripas, să umblu cu fularul atârnat de gât ca și când un lanț l-ar ține pe sârmă într-o curte? Eu nu-mi pierd timpul cu amintiri doar scriu iritat de nostalgia ta care mă mușcă.

Tăcerea ta este semn de neputință, liricul se deapănă la focul iubirii când rupi buzele să te lipești la inima revărsată în noapte, te îmbrățișează și apoi se ascunde în clipă, sfarmă legende.

Îți voi construi o lume cu mesteceni și cetăți în fața necunoscutului să-mi apăr cuvintele pe care acum le vărs într-o desagă pe care o porți peste tot să aduni poveștile altora fără să crezi că orice suflare cerne taine de nepătruns, poate atunci vei tinde spre latura infinitului să adormi vigilenta raționalului.

Singure doar cuvintele te vor îmbogăți să-ți cosi cămașă înflorată din taina cerului. Nu-mi spune că doare, lumina nu doare tăcerea este cea care rănește. Pune-ți scutul să te aperi de furtună și intrigă!.
Astăzi te văd, te simt rătăcită. Ego-ul asemeni lui Icar vrea să-ți înalți aripile ai grijă la răni. Fii asemenea lui Prometeu adu focul și vino la masa mea să deșertăm taine despre originile rătăcite între pietre pe albia răului unde primii oameni pescuiau iubire.