Nu-i ușor să desprinzi pojghița de real de pe trupul cuvintelor,
cum nici în roșul târziu al unui mac să
te-ngropi, până înserarea îi soarbe tot sângeriul de foc.
În neliniști rătăcește un conținut fără noimă și fără trecut,
timp în care te-mbeți de-aroma unui ceai din rădăcină de dor.
Și visezi așa, până se-ntoarce și visul pe partea cealaltă.
Ești scrupulos, nu-l trezești, nu cumva să-l apuce dorul de viață,
să trăiască în locul tău, iar tu să te pierzi în miezul realității, după
ce-ai spart pojghița, și cuvintele să se uite la tine cu mirare fățișă.
Și te privesc, te privesc, de parcă te-ar vedea pentru ultima dată.
Le frângi mirarea cu un gest din peniță.
O formă le dai, o teacă din care n-ar putea să rănească pe nimeni.
(Și-apoi - știi și tu - nu-i ușor să închizi cuvintele
lăsându-le doar să rezoneze din bătăi de clopot,
cu fâlfâit ușor, prin care să învingă cerbicia metalului,
oboseala din inimi, îndepărtarea lentă de poezia târziului.)
Nici nu ți-ai terminat ceaiul, și ți s-a făcut atâta dor
de ceva sau de-altceva, nici tu nu știi
ce anume a mișcat rotițele sensului,
de-a pus la treabă întreg angrenajul,
cu toate semnele pe care le-ai strâns în interogații sfârșite.
Îți vine să strigi toate sunetele părăsite,
dar le lași să-și poarte singure de grijă,
din pustiu s-or întoarce mai vii decât macii sorbiți de-nserare.
Lași un semn peste lucruri,
un semn ca o pată adânc vorbitoare.
Te-nserezi liniștit,
aproape de cuvânt,
mult mai departe de lucruri.