în sânul iernii cerul e un mamelon,
cu buze de văzduh pruncul soarbe licoarea
prin pielea lui neagră hrănește amfibiu morminte,
acele eternități ale stomacului său
la care se divide domnul Dumnezeu
monstru (sacru) al lumilor,
sacrificat pe un altar de coajă a preacuvântului
irostit

la țâța iernii alăptează noaptea poeților
Dumnezeu se întinde pe podeaua viselor despre Sine,
își caută o nouă religie, trezind în palme scribii
stihurilor de rugăciune;
la țâța iernii aș putea și eu să pălmuiesc alt dumnezeu
replăsmuind Constituția Olimpului...
Că mare-i grădina Ta!!!

în lumea asta, Tată, de oriunde aș privi către sus văd numai țâțe
în pantalonii Tăi doar poeții
îți mai sunt organe genitale, împerechindu-se
cu toată agoniseala mormintelor,
Tu vrei să te lepezi de religie, zici...
vrei democrație?
omul se va închina Întrebării!

Nu...
... domnule Dumnezeu,
în sânul iernii, prin buze de lege de alb
mai lasă-mă să îndur, de cerneală
hemoragii interne-n interioare biserici,
cu Tine preot