undeva cerul încerca
să se înfiripe
din noapte,
zorii erau târzii,
târzie era și luna s-o mai cuprind,
coroane de mesteceni se învârteau
deasupra unei
conjurații a tăcerii,

noi încercam să ne ținem cu mâinile
de coaja copacilor
ca într-o rugăciune
ca de ultima clipă
de dragoste,

agonia despărțirii era mai acerbă
decât
incertitudinea existenței,
cuvintele nespuse mureau încet
pe obrajii de fier

în goana mea prin aer
nu mai știam dacă alerg după tine
după o pasăre
sau după o părere de rău,
destinul ningea într-un
sens interzis
și iarna se prefăcea în necuvinte.

undeva se închideau porțile unei
case
iar primăvara murea
atât de departe,
încât părea puțin probabil
s-o mai ajung vreodată
de atâta
tristeţe