pieptănai dimineața curată în oglinda
unei ape
cu un pieptene de aur,
soarele se despletea în părul tău
până la glezne,
Lorelei,

cântai sfâșietor despre dragoste
neîmplinită
iar în amurg, adunai în clepsidra palmelor
roua sângerie a vremurilor,
și cuvintele otrăvite ale oamenilor

iar muritorii ascultau înmărmuriți
cântecul sublim al sfârșitului,
cântecul enigmatic și sacru al iubirii
întrupat într-o legendă,
pe la toate ferestrele
castelului,
primprejurul unei insule,
printre stâncile apocaliptice,
în adâncurile unui fluviu de uitare,

iar noaptea venea în genunchi la tine,
Lorelei,
să audă cea mai frumoasă
poveste
ce se preschimba acut
în statuie