Era în trista criptă. Rânduite,
Vedeam în față-mi cranii după cranii;
Gândeam la vremuri vechi, încărunțite.

Stau strânși, la rând, alăturea dușmanii,
Și oase tari, ce s-au izbit de moarte.
Zac puse-n cruce. Zac blajin cu anii.

Desprinșii umeri – ce-a fost dat să poarte
Nu-ntreabă nimeni. Zvelte mădulare,
Și mâini, și gleznă, moartea le desparte.

Că v-ați culcat, cei frânți, deci, în zadar e;
Odihna-n groapă nu vă fu lăsată,
Deasupra iar sunteți goniți, sub soare.

Cine-ndrăgește coaja cea uscată
Oricât de nobil sâmbure-nvelise?
Dar mie slova-mi fu învederată.

– Ce rar, dă tâlcul sacru-al celor scrise –
Zărind deodată-o mândră plăsmuire,
În maldărul ce-n veci încremenise,

Și-n strâmta criptă, mucedă, de gheață
Mai cald fu ca oricând, mai slobod încă,
Parcă țâșnea din morți izvor de viață.

E, tainic, forma ce-n extaz m-aruncă,
Dumnezeiască urmă, nestricată.
Ea m-a mânat spre marea cea adâncă
Tălăzuind, în forme, revărsată,
Oracol, cupă de mistere plină
Nevrednic de povara ta curată. –

Te iau, tezaur scump, te fur din tină
Și spre văzduh, spre slobodă visare,
Cucernic mă îndrept înspre lumină.

Nu știu dobândă pentru om mai mare
Decât natura-zee să-i arate
Cum ea topește-n duh ceea ce-i tare
Și ține tare cele-n duh create.



Traducere Maria Banuș