țara asta nu se mai recunoaște. au urâțit-o hoardele cățărate pe flamuri
a ajuns o țară a lenjeriilor duhnitoare, scoase în văzul lumii, cum numai prapurii
mai fluturau deasupra ghețurilor din calorifere sparte
România e țara oamenilor care se scobesc în nas și se scarpină în fund
cu voluptatea vorbitorului de la tribună
partide de tarabă, partid de maimuțe, partide de cameră și de subsol
Kafka ar geme de ciudă căci procesul sau e un mizilic
iar Orwel ar cere cetățenie ca să aprofundeze modelul ministerului adevărului
ce trăiește și respiră aerul curat al defrișărilor
de undeva din cer cad poduri
viiturile rup mersul normal al lucrurilor
cutremurele sfărâmă rugurile ridicate în ploaie
iar cărțile se retrag din vitrine ca să facă loc gunoaielor
străzile își arată plăgile pline de gropi
și așteaptă neputincioase pensia
hei țară frumoasă, ce șanse de vindecare îți mai dau medicii?
în țara asta se moare colectiv… de dor, de bătaie, de gaze, de indolență și de furt
copii se târăsc prin canale,
bătrânilor li se usucă ochii privind zărea
și cenușiu urcă inundând sufletele cu mucegaiul așteptării
undeva, la marginea vieții… rugina,