cândva din șoapte chinuite
cădeau catapetesmele din temple

o zi este cu adevărat mare
abia atunci când cade în genunchi și plânge

tăcerea ca o boală sculptează-n carnea ta
și-atunci a asculta devine ordin mut

să nu m-aștepți, ascultă-mi pașii grei
ba nu. așteaptă-mă dar nu-întreba nimic

e trist dar vezi, nimic nu pot să-ți spun
mă-închid în amintiri și-încerc să mă adun

eram copii amăgirilor și carnea amintirilor
eram. dar nu mai sunt și nu mai ești nici tu

uneori privitul în oglindă poate fi înfricoșător
pentru că-ți spulberă puținul ce-l aveai