Ploua peste ferigi
apoi
două vorbe care se spun de obicei
când
ești nesigur pe tine și nu știi acum ce să faci
lasă totul și du-te mai departe mai adânc decât poate un pom primavera
cu rădăcinile lui
care nu se știe pe unde mai este, în ce grădini, în ce ape care cad să îl primenească
se vor afunda rădăcinile
fii-va bine

mugurele și ploaia
zăpada și Dumnezeul cel bun
te vor ajuta, omul Meu
lasă totul și
hai
după
Mine
bogatul Meu,
Omule,
dar eram săracă nu aveam nici măcar o năframă în care să îmi țin merele
pe care le culesesem acum din pădure
și
din care luasem cu gura țugui
erau amărui
erau amărui
erau amărui
acela era cântecul
îmi spuneam cuvintele acelea deși nu le auzisem prea bine
tot ce așteptam
să ajung odată acasă dintre pomii aceia
era să se deschidă oglinda aceea ovală pe care bunica o ținea între rafturile cu cărți
și să fug
două vorbe care se spun când ești nesigur pe tine
așteptam Crăciunul ca pe o salvare în bine
știam că o să ningă că din oglindă vor ieși atunci păsări frumoase de zăpadă și binele
așa cum ies de obicei
de pildă
dintr-o carte poeziile când le înțelegi cu inima
știam
că
îmi voi pune de brad
și casa mea se va umple de cetină
e inutil de vorbit cuvintele acelea cuvintele se spun uneori într-un fel pe care doar
poate
doar muzica să le înțeleagă
la revedere
la revedere!
și toamna se va înveli dintr-odată cu primăvară, albindu-se iarna, întâi...
alesu-s-au paradoxurile!
atâtea mere pădurețe la piciorul tău, doamnă!
și un val lung de lacrimi, o punte apoasă,
pornind pe sub pomi!

Ce râuri și ce livezi
ce pădure
și ce plânset
cu care se cresc copacii, departe!
căci poate o lacrimă să ne aducă aminte de ploi... și de taină...

Visam o fetiță din lacrimă
așa
era iarnă și frig,
o caleașcă din ramuri aștepta să se prefacă în pomi.