seninul tău l-ai dezvelit de coajă
ființa-n sensuri de lumini să meargă
e adevărul veac pe-a clipei targă
și-un aer de cuvinte se degajă.

prin sânge miez de liniște aleargă,
secunda țese flori de piatră-n vrajă
în ceasul ce se-nchipuie în strajă
și-i toamnă, Doamne, iar și-n gând litargă.

se scrie-n ram extatic desfrunzirea
pe-atât agonizând acolo pași,
în încă verde-n plumb călăuzirea.

în încă vipii arbori uriași
și de nălucă ne-nsoțesc iubirea
și iar n-am dus morminte la ostași...