poezia
este atât de duioasă
ca un cuțit abia pătruns în carne

și trece desculț grafitul prin laptele foii
(precum Iisus deasupra apelor)
lăsând urmă de cuțit ce poate străpunge
doar carnea Cerului

dacă niciodată vreun ochi nu va lumina foaia
toate umbrele trecătoare pe străzile preajmei
vor resimți neînțelese răni de cuțit
/
poetul este doar aruncătorul de cuțite cu ochii închiși
în mărul de deasupra capului fetei
iar voi o bănuiți …muză

odată șters cerul ăsta incredibil de imediat cu mâneca inimii
întorși în realitățile cotidiene
aflăm cu stupoare că poezia nicăieri
nu există