odată-mi era frică de răni
de vorbe grele

acum îmi pare fulg și vorba rea
și piatra
din mâna celor care
prieteni mi se-arată
și mi s-au arătat

e mare bătălia pe locul cel dintâi
care deodată-i ultim

și râsul se aude
din clovnul de cârpe
și dau la o parte primul strat
și altul

te caut printre zdrențe
spirit al meu
tu, Victor,
prin câte hanțe râzi?

prin câte ceruri toate
le prinzi din zbor
și hora
o luăm iar de la capăt
cu câte-un joc haios?
------------
ușor îmi pare pasul de-a te privi
atentă
cu vârf de coif în ceruri
și ochiul spre pământ
cu haina ta de ape
și gheața dintre tălpi

mă mângâi arzi și torci
ca o pisică mare
cu ghem de viață-n verbe

metafore arunci
din palmele de iarbă
și flori de câmp
tu umpli
cu nuanțe de culoare

în viu mă-mpingi adesea
și-n viu rostești tăceri

chiar te iubesc năvalnic
spirit al meu nebun
sau poate neputința
mă face să rostesc
aici cuvântul rău

nebun prea bun, tu, gândul,
iar mi-l întorci din moarte
și viața mă cuprinde
și râd și tac
și râd

să nu mai pleci departe
sau poate tu rămâi
eu nu te văd
și-n toate
văd numai cruci morminte
securi
tăiș adânc

odată-mi era frică de răni
de vorbe grele
și m-ascundeam în mine
zâmbeam spre toate tâmp

naivă-nfricoșată
de toate câte lumea
mi le-arăta în brut
cu rânjet de hienă

acum privesc spre tine
și toate-mi par doar bancuri

și viața-mi pare-n toate
un banc stropit cu fiere
în care toți ne naștem trăim
apoi plecăm
sătui de încercare
de roadele prea sterpe

dar nu e supărare
în toate-i socoteală
și vreau să cred că-n lumea
în care umbra moare

pasul e doar plutire
printr-un cristal de gheață
în care focul verde
arde neîncetat

Anne Marie Bejliu, 30 mai 2018