Îmi dau seama
că nu pot să țin ritmul
cu oamenii care bat pasul pe loc.
În goana după fericirea perpetuă
sunt trasă de picior
în cascada timpului,
în plină eră a grabei.
Îl invidiez pe bătrânul din junglă,
el are timp să învețe orice,
are timp sa doarmă un somn fertil,
să curețe pe îndelete coaja unui fruct,
să observe semnele trecerii in albia râului.
Are timp să nu își propună nimic.
M-am îndepărtat de verdele crud.
Simplu,
în câteva nopți
în care visele se iveau tot mai pale,
în câteva dimineți cu alegeri
între nuanțe de confort aparent,
pe care nimeni nu are timp să le distingă niciodată prea bine.