Am înghițit prea multă tăcere
și mă dor ochii fixați pe o ramă goală.
Mă vindecă icoana mai veche decât zidurile
care îmi păzesc respirația volatilă
să nu fugă pe ferestrele deschise.
Scâncesc câțiva neuroni treziți
de titlul unei cărți prăfuite, despre
holocaustul memoriei.
O mână se îndreaptă mecanic
spre veninul unei țigări cu filtru,
dornică de buzele mele vicioase.
Înșir ipoteze de gânduri, ca pe mătănii,
intuiția îmi deschide paranteze
și mă așez ca un citat între ghilimele
afumate.Levitez speranțe gonflabile.
Răspund la telefon să-ți confirm
că sunt bine văzut de tavan.
O.K., dacă vei avea timp
să mă vizitezi, eu mai sunt aici,
lângă scrumiera cunoscută!