Puteai, când erai marinar pe uscat,
mai liber ca acuma să fii,
să pornești voios
de pe țărmurile înflăcărate
ale visului tău de curând născut, prin adâncile
văi ale grădinilor submarine, pe dealurile
verzi ale delfinilor, poteci afunde
ce duceau spre dulcile sirene râvnite.

Puteai atunci, puteai de-a binelea, puteai
fără lacrimi zadarnice, fără sfieli impuse,
să cutreieri, cu buzele pline de vânt, cu un zvon
de lumină deschis în mijlocul inimii,
preaînalta, neprețuita viață picurându-ți din frunte.

Unde erau atunci granițele, teama asta,
spaima asta de limite,
cercul acesta pe care-l auzi înaintând în noapte
ca o tristă poruncă ce trebuie îndeplinită în zori?

O, dulcea mea libertate,
oricât ai fi de copilă,
oricât de mărunți ar fi pașii tăi delicați, spune-mi,
răspunde-mi, dacă micile tale urechi
mă mai cunosc: Nu cumva ai de gând, fugară, cântând,
să mă-ntorci în liberele tale ținuturi fericite?
Cine te întemnițează, spune-mi?
Spune-mi cine te pune în lanțuri?
Cine-ți încătușează aripile și cine, spune-mi, zăvoare
înfige în limba ta și numai umbre așază în jurul tău?





Traducere Geo Dumitrescu