poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-04-17 | |
Îmi pare că îmi spuneai mai ieri despre toate acele frici ale tale că spaima ta mare ar fi fost ieșirea prin cer ca printr-o pâine neagră plină cu stele prin care am fi trecut doar dacă am fi rămas pe una din ele poate pe cea mai măruntă din ele, ca mărul. Dar nu. Pe cer nu rămâi. Apoi, nu există nicio ieșire din cer sau prin cer cerurile nu sunt ale oamenilor ci ale zeilor oamenii doar le visează uneori când zeii adorm și desigur
dragostea se naște pe pământ când îngeri nu mai sunt Poate într-una din zile pâlnie va fi cerul îngeri nu vor mai fi dumnezeu va însemna un somn adânc din ce în ce mai adânc cu ceruri de somn fără rost doar pământul atins de zefir se va face subit cerul cerului și dragostea va alege la întâmplare doi oameni și se va face din ei albastrul cerului nou și luna și pâinea neagră din nou pe care se vor alege stelele cele noi. poate dumneavoastră domnule sunteți prea obosit și atunci nu se vor mai trece zilele omului prin ciur nici nopțile lui se va opri în cer judecata pământul se va înclina din ce în ce mai mult, va ieși de sub degetele cele bune ale domnului forțat de o reverberație amară din ce în ce mai amară subit elipsa se va transforma deodată în ceva altceva amenințător și totul va fi din nou un mare nimic și atunci zadarnic om căuta ieșirea prin cer care nu aparține de fapt nimănui nici măcar lui dumnezeu și atunci femeia mea te vei ridica de pe pământul oaselor tale te vei face din nou stea și vei picura de acolo o sămânță care se va face copac și bărbatul tău cu care te vei iubi se va despărți de atât de multă iubire în două pentru că tu nu ai bărbat și ești singura zăludă de floare ghimpată cu care ai zgâriat copacul acela pe care eu nu l-am văzut. Pentru că din femeie se face de fapt totul ea este începutul și pentru ea plâng eu de la începutul tuturor copacilor mei cerul este pâinea din care ea a mușcat și bărbatul ei nu știu cum se numea de nu l-am văzut. îmi pare că odată cerul se va unge cu o mare durere și eu nu o să văd din acestea nimic. Totul va adormi și de pildă fata cu piersici nu va ști dacă și-a lăsat coșul unde trebuie din nou și din nou, nu va mai râmâne nimic, iar piersicile ei se vor face pulbere fină omul cel vechi nu va mai fi și nici nu ar ști despre viitor Iar omul cel nou nu va ști despre ceea din vechi absolut nimic. Omule, unde se duc razele în foamea cea mare, și ce râmâne din noi?
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate