Aproape totul are limite
Lumea, Universul, Gândul, Imaginația...
Un punct terminus undeva și apoi e vidul

Ziua are limitele ei -
O apucă somnul imediat cum apare prima stea
Și adoarme instantaneu pe umerii nopții

Visul își arată limitele -
Se destramă haotic la fiecare cântat de cocoș
Și nu-și mai cunoaște niciodată finalul...

Joaca își dezvăluie cea mai fragilă limită
Când adultul își uită complet copilăria
Și-și responsabilizează viața

Întunericul nu-și poate întinde la nesfârșit bezna...
Un firav licăr care-i luminează hotarul
Îi distruge negreala cu care s-a împlatoșat

Așa si eu: am limitele mele interioare.
Mă termin la ultimul început de indiferență
Când nu mai pot resuscita trăirile...

Numai dragostea pură nu are limite
Ea crește mereu străpungând cerul și constelațiile
Și niciodată nu-i afli capătul.

Dacă ai privilegiul s-o găsești sau să te găsească
Devii confuz, nu știi ce să faci cu ea
Și o poți pierde pentru totodeauna.

Cu toate astea eu tot o caut frenetic
Zi de zi,
Sărind din vis în vis
Jucându-mă de-a copilăria
Zâmbind întunericului care mă cuprinde uneori
(exercițiu elementar împotriva fricii)
Cu inima pregătită și în așteptare
Spre un zbor nelimitat
Înspre tărâmuri necunoscute
Albite de atâta dor de dragoste de aproapele