Din icrele trecutului,
prezentul a ieșit pe mal
să-mi adulmece viitorul.
Harpiile timpului!
Dincolo de izvor, stânca
așteaptă momentul să cadă,
ca nobilă plecăciune
în fața destinului ei.
Pe stâncă e și umbra mea.
Mișcarea nu se lasă înduplecată
de echilibrul obosit al evoluției,
respiră cuanatic în metastazele
razelor cosmice, unde
granulația e regina refacerii.
Ca parte din spitalul timpului,
fotosinteza unor idei iritate
îmi înflorește în miezul șocat
de alte justificări inventate,
pentru că mai am în mine
urme de noroi strategic criptate.
Știu să-mi sabotez liniștea!
Mutilat de trecut, prezentul
se strecoară prin zilele mele,
dar nu mai este lacom de viitor
și-l înțeleg.