Pe scurt, o poveste despre ce poate fi rău în prea îndelungata relaxare,
Cu un fluture, care în loc să-și vadă de treabă și să zboare,
Ca toți fluturașii lui, din floare-n floare,
Ãsta, se lăfăia ca tâmpitu’ pe-un muc de lumânare.
Ce lumânare, o lumânărică, mică.
Mie, de-asta mi-a fost chiar de la început, frică.
Mai bine s-ar fi culcat și ar fi dormit,
Poate că acum ar mai fi trăit.
Și, uite-așa, cum stătea
Și se gândea, că mai bine nu se mai gândea.
Numai ce i-a fulgerat prin minte o idee,
Ceva cu portocaliu și cu puțin galben, ca o scânteie.
Ca un bec, care se aprinde deasupra capului cuiva.
Dacă ideea e prea măreață, becul ăla ar putea exploda.
E, și cam așa s-a și întamplat,
A explodat.
De la explozie s-a aprins lumânarea,
Urmarea…
Mai bine nu, deloc,
Masa, perdeaua și fluturele au luat foc.
Ce tare e … mare noroc pe mine, și-a spus,
A mai dat de trei ori din aripi și s-a dus.
Doar ce-am luat foc și simt miros de vânt...
În mod sigur, o idee tâmpită l-a băgat in pământ.
Ca și la fluturașul ăsta tăntălău,
Cică, e recomandat să te ducă capu’, dacă nu, vai de fundu’ tău.
Frate, ce așteptări are,
Fluturele de la lumânare !
Nu știu dacă toate tâmpeniile astea puse cap la cap au vreun rost,
Da‘ cam asta a fost.