Nu de puține ori, realitatea aceasta
păstrează ceva din aroma visului,
vis care ți se-așterne în cale,
să nu te rănească prea mult
ceea ce vezi sau ceea ce crezi.
Când te ating pietrele
sau, poate, fiorii veniți din schimbătoarea lume,
treci mai ușor prin cele ce sunt
ori n-au uitat să fie.
Cele ce vor veni
au să păstreze patina-nceputului,
pe care vor luneca la fel de ușor.
Și la ce bun să inventezi
un capăt valabil poveștii,
când toate curg spre nicăieri
și-n mâine se păstrează amprenta târziului?
Te trezești înainte ca visul să coboare din tine,
viața în piept s-o iei și s-o duci mai departe.
Câte răni, tot atâtea bucurii rămase
pe un peron de unde a plecat și așteptarea.
Nu de puține ori, realitatea aceasta
se pierde în tine.
Tu o scoți la suprafață,
o șlefuiești
și-o lași să lunece ușor
în povești.