1.
O ploaie subțirică se frânge de un clopot,
la Notre Dame vioara mai zgreapțănă un franc -
poetu-i fără râvnă, mai scrie câte-un banc,
doar ploaia îl privește și îl îngână-n ropot;

2.
Porumbii se adună - e vremea târzioară,
în jurul piațetei ei picotesc de somn;
de își găsește o bancă, poetul e un domn,
se mai aude încă arcușul de vioară...

3.
Clădirile se-înalță în griuri parfumate,
iar picurii, în joacă, se cred cu mult mai tineri;
dar seara aceea-apasă tot mai adânc pe-un vineri
din mie-nouă-sute-și-cinci ani, cum se poate...

4.
Și liniștea se lasă tot mai pregnant, odată
ce scripca se-odihnește-n cutie, pe monezi;
un câine, parcă, mușcă de pieptul ei obez
și liniștea se frânge pe-aleea-îndepărtată.

5.
E semn că cimitirul, la vreme, o să fie
un loc pentru vampirul, din iad, ieșit tiptil;
e treisprezece, vineri - a treia din april
și sunt chiar nouă-sute-și-cinci ani peste-o mie.

6.
Coboară-un zeu al morții, cu dinții lui prelungi
mușcat-a fructul vieții din mijloc de eden;
el este-acel ce trece prin veacuri tot peren
și-ai vrea ca din coșmaruri, pe dată, să-l alungi.

7.
Iar fața lui cea albă cu luna e-înfrățită,
un rânjet animalic i-aruncă, de apare;
el este cel din urmă și prima dintre fiare
el are foc în palme și-n ochii de pirită.

8.
Nu pot să-i spun pe nume, cuvântul îl refuză;
zic, însă, că e suplu, înalt, cu gât de taur;
iar agățat de dânsul, un lanț plăpând de aur
c-un chip pe care dânsul îl duce-ades la buze.

9.
Un urlet scapă groaznic și-i ca de lup turbat
când, iarăși, el își urlă spre Dumnezeu văpaia;
se zbat din nou versete în cartea lui Isaia
ca și cum timpul însuși s-ar fi înfricoșat.

10.
Departe, într-o casă modestă, prea săracă,
de mult plutește-o boală necunoscută și
mezina lor apus-a făr-a se-împărtăși,
de-acuma e în moarte, cu moartea se îmbracă.

11.
Deja o umbră mică adastă în fereastră,
rămâne-n casă plânsul și-o maică ce suspină;
Un cântec ca de moarte, în liniștea deplină -
ar vrea acum să steie sub cerul ca o glastră.

12.
Of, da... parcă visat-am că moartea-i o lumină…
își spune și, pierdută, se suie pe o creastă;
”Năpasta e lumină, lumina i-o năpastă!”,
așa își spuse fata cu ochi de lună plină.

13.
Apoi se-aruncă, mică, pe undă, îndrăzneață,
nu cred să știe dânsa cum să se nalțe-n roate!
Dar vântul o cunoaște și cred că vântul poate
și parcă-ar noaptea crește, mușcând din dimineață.

14.
Și parcă se-întrevede o umbră de copilă
ce e acum doar spirit și energie pură;
dar, totuși, zâmbitoare-i în noaptea cea obscură
ce îi așază stele, care-o privesc cu milă.

15.
E tot mai neagră noaptea, departe urlă câinii,
bisericile-s albe, dar credincioșii dorm;
un zumzet ca o rugă, risipei uniform,
se-împrăștie… Iar noaptea îl prinde-n plinul mâinii.

16.
Copila-și uită-n urmă căsuța ei cea rece,
trecând ca o nălucă, o umbră ca de floare,
în boarea-aceea aspră, cu icnete ușoare,
de-o vreme, învățat-a, prin noapte, cum se trece.

17.
Ușoară e copila, învață cum să sară
din undă spre o alta, cum trupu-i e lumină;
în părul ei o floare de tei încet se-anină
se-agață-n umbra-aceea, apoi, de teamă, zboară.

18.
Ea râde-atunci când vede - alături - porumbeii
ce încă zboară-alături, dansând, ca ea, pe unde…
De-acum, frumoasă, albă, căzut-a spre niciunde,
la fel ca și zăpada ce-și scapă, iarna, mieii.

19
Învață cum să salte, învață pirueta,
deprinde cum s-așeze un pas ca de balet
prin aerul cam rece, prin noaptea – violeta!
care-i arată încă, cu palma-i violet,

20.
cum să-și așeze pașii, cum să nu simtă ploaia…
Copila prins-a râde, dansează-n întuneric,
departe el o vede, simțind-o cu văpaia
cu darul lui cel negru, cel blestemat, `chimeric.

21.
Nepăsătoare-i noaptea, nepăsătoare-i luna
în piațetă toamna s-așază ca să doarmă
alături de vioara ce urlă ca nebuna
pentru un franc de noapte să facă, iată, larmă.

22.
Nu e pe stradă nimeni, nici un bogat cu dare
de mână ca să pună un franc în punga milei
în piațetă, parcă, porumbii nu au stare
tot huluiesc să vină, odată, mila zilei.

23.
Și primăvara parcă miroase-aici a ciumă
a sărăcie, sigur, a franci pătați cu sânge
că-n piațeta mare, trei curve fără mumă
își caută aleanul pentru un franc, ce plânge.

24.
Și da, trecut-a iarna, scăpat-a fulgii-n gheenă
sau stins-a focurile-acelea unde-adăstau săracii
și cerșetorii-aceia parizieni, pândacii
cu tălpile lor arse de frig și de cangrenă.

25.
Sărmanii-aceia iadul cum pot să nu îl știe?
Cum să nu știe dânșii că iadul e acolo?
Dacă te cheamă Gustave, sau poate Frollo,
tot vei rămâne-afară, în piațeta vie,

26.
Unde e carne vie, vândută pe o sută
de franci. Sau porumbeii ce țin vie piața…
Sau poate-s alți doi tineri cu ochi ca dimineața
ce se sărută încă în piața prefăcută.

27.
Ce floare se arată ca să se facă toată
acum, numai lumină? Când noaptea e frumoasă?
Ea trece mai departe, prin boarea răcoroasă,
E tot mai mult o rază ce se învârte-n roată.


28.
Copila prins-a zborul prin noapte cum să-l țină
așa cum i-o zvârlugă, în noapte, nevăzută,
o rază subțirică rotindu-se-n volută,
un chip în întuneric firav și fără vină.


29.
Ea trece mai departe, porumbii sunt dovadă
c-aici sunt case mândre și lume rafinată;
apoi tot mai departe, spre cimitir, pe dată
chemată de o vorbă și-un chip ce vrea s-o vadă.

30.
Se-oprește dintr-odată, căci el apare-n noapte
înveșmântat în purpur, în pelerină fină;
el ține-n ochi văpaia, s-așază în lumină,
pentru ca ea să-l vadă, să-l învelească-n șoapte.

31.
Zăritu-l-a-n lumină, sub steaua ce sclipește
de împietrește, astăzi, nici plânsul n-o ajută
să nu-i mai fie frică, cu frica se-învelește
și tremură în noapte, privindu-l ca o ciută.

32.
În frică dă să scape, în spaimă dă să moară
dar moartea n-o primește, cum moartea a primit-o
de nici trei ore pline, acum ca-întâia oară,
cu noaptea ei de spaimă din nou a învelit-o.

33.
Și parcă-ar vrea să moară, de-așa o arătare,
în centru iarăși scripca a prins ca s-o bocească,
dar nu e mână bună care s-o mânuiască…
Plăpânda picătură mai cade-n piața mare.

34.
Copila-i prea departe, unde nici ploaia nu e
în stare s-o ajute, d-apoi să mai privească…
Ar vrea să o cuprindă și să o fericească
dar se-îngrozește-n noaptea ce o alungă, șuie.

35.
Vampirul o privește și lângă ea trecut-a
înfiorată urlă și-ar da din nou să scape.
Privind-o pe copilă, sub masca-i, prefăcuta,
din nou, moartea rânjește, de undeva, de-aproape.

36.
Ar da să scape iarăși spre piață și să fugă
dar țintuită-i veșnic în moartea – o paiață
ar spune-o rugăciune, ar spune-acum o rugă
ca să o țină-întreagă, ca să o țină-n viață.

37.
Că-n moarte e de-acuma și crudă-i noaptea rece;
atât ar vrea să scape, el n-ar vrea să o lase;
văpaia lui pătrunde ca lama până-n oase,
…nu are cum să fugă, nu are cum să plece.

38.
Înlănțuindu-i ochii, de-acum, de o văpaie,
secundele se-anină de-o turlă-întunecată;
Parisul tace-n noapte, cu taina-i ferecată,
doar cerul și lumina mai pot să îl despoaie.

39.
Ea, tresărind mirată, de parc-ar fi trezită,
cu ochii mari privindu-l, l-a și cuprins în noapte;
Miroase a fântână, a hoit și-a mere coapte,
doi fluturi se îngână în noaptea săvârșită.

40.
Și cum continuarea s-o mai descoasem încă?
cărări demoniace ni s-au pierdut în carte...
așa s-a scris poemul, un Dumnezeu de stâncă
își apără supușii mereu, din moarte-n moarte.

41.
Poetul terminat-a săraca epopee
despre Paris și demoni, s-așază-acum departe…
Afară e-întuneric, iar, printre ceruri, zmeie
de flăcări se apucă să scânteieze... foarte.


20.10.2015, revizuită 2017, 2018.