Mi-am pus sandalele roșii și am ieșit prin București
Mărginită de marea de oameni din Piața Romană
Trecătorii se loveau de mine ca de un țărm plin de sevă
Am mers agale pe lângă boutiquri, vitrine pline de haine
Cinematografele erau goale, doar afișele vuiau vise, cascade
Orașul era un mamifer brun-roșcat rumegator de oameni
Pereții murdari lipiți cu tot felul de reclame peste reclame
Once upon a time there was humanity, scria pe una din ele
-Stai, stai, cred că te cunosc, spune cineva apropiindu-se
Lăsând orașul parcă fără strălucire, paralizat, aproape mort
Avea în piept toată suflarea lui, parcă vorba cu mii de voci
-Stai, stai, te cunosc!
Și m-am întors bucuroasă, mă vedem zburând prin ochii lui
De parcă nimeni altcineva nu ar fi existat până la acel strigăt vernal
Ieșisem doar la o plimbare prin București, de la Parcul Ioanid
La Grădina Icoanei, este acolo un copac care are și acum
Inima ta răpusă de săgeata otrăvită pentru animale bolnave
Când și când trec să adun frunze de arțar penrtu vaza din bucătărie
-Stai, stai, te cunosc, tot încerca străinul să mă scoată din mine
Se pusese în fața mea, contra forfotei, a vieții înseși
Era curgător, ușor și fluent, îmi intrase prin vene ca un abur
De pâine caldă pe care-l simți venind de la etajul 10
Care nu știi unde te duce și de care nici nu știai că îți era așa poftă